- continuare din numărul 2-
Nu mai avea decât o ultimă bucată de pâine şi ştia că de mâine nimeni nu mai avea sa treacă sa îl viziteze, cel puţin nu în următoarea săptămâna. Şi totuşi, nu mai era aşa de îngrijorat ca odinioară, era ceva ce-i dădea linişte, poate cuvintele ei, acele dulci cuvinte care-i încălzeau inima: ”totul va fi bine tată, totul...sunt eu aici de acum”.
Oh! Nu ar fi crezut niciodată că ar putea primi aşa ceva! Niciodată nu ar fi îndrăznit să spere că va fi iertat! Acum când se aştepta cel mai puţin, acum când era conştient că nu merita, Mia îl iertase! Mia, fiinţa aceea firavă şi mică pe care el o alungase de mai bine de zece ani...acum se întorsese! Nu se lăsă până ce nu îl găsi, îl căutase străduţă cu străduţă, oraş cu oraş, până ce, în cele din urmă, îl descoperi zăcând în vechiul lor cartier într-una din barăcile din spatele gării.
Îi era greu să o audă vorbindu-i de toţi anii aceştia, de viaţa grea pe care o dusese, de casele prin care trecuse, de lunile în care zăcuse bolnavă în spital. Îi povestise că în cele din urmă o găsise şi pe ea o familie bună, că fusese trimisă la şcoală şi că acum era asistentă medicală.
Ar fi vrut să dea timpul înapoi, ar fi vrut să nu fi existat niciodată acea dimineaţă rece de noiembrie în care el păşi pentru prima oară într-o casă de jocuri de noroc. Acolo pierduse el tot! Încă nu se putea ierta. Cum? El care era unul dintre cei mai buni directori de bancă, el care avea una dintre cele mai frumoase case din oraş, pierduse tot?....Şi nu numai atât, o pierduse şi pe frumoasa sa soţie care, din lipsa banilor nu îşi putuse cumpăra medicamentele necesare bolii ei. Odată cu moartea ei nu mai găsise nici un motiv pentru care să fi meritat să trăiască, nici măcar pentru micuţele lui fete...la Dumnezeu renunţase în mânia lui...credea că Acesta i-a întors spatele. De fapt, cel care a întors spatele, era el....
Faţa îi era îndreptată spre fereastră, stătea aşa minute întregi, ca şi cum ar fi aşteptat ca de acolo să vină ceva care să îl facă sa trăiască iar...o aştepta pe Mia. Ea îi promisese că i-o va aduce pe Ligia. Într-una din seri tresări auzind bătăi în uşă, dar nu erau ele, erau copiii de pe stradă, care nu încetau să-l numească „beţiv şi hoţ, om de doi bani”. Ştia prea bine de ce era numit astfel, era obişnuit cu aceste cuvinte şi parcă acum nici nu le mai băga în seamă, nici nu mai avea de ce să se împotrivească. Apoi, nu avea cum. Mai erau şi picioarele care de acum nu-i mai foloseau la nimic. O maşină trecuse peste ele când căzuse adormind la o margine de drum.
Era spre sfârşitul acelei săptămâni când uşa se deschise larg, iar Mia şi Ligia intrară în baraca sărmanului lor tată. Deşi faţa le era scăldată în şiroaie de lacrimi, erau inundate de un zâmbet cald...
Fetele începură să-i povestească cum se găsiră una pe alta. Ligia fusese adoptată cu mult înaintea Miei de o familie de misionari. Aceasta colindă ţările Africii vreme îndelungată, până când familia se întoarse din nou acasă, aici unde Mia îi găsi lucrând la acelaşi spital.
Era pentru prima dată, după mulţi ani, când veni iarăşi ”primăvara” în inimile celor trei şi Cerul îşi scutura norii lăsând ca ploaia binecuvântării să atingă inima lor.
SFÂRŞIT
Lea Alexandra Man
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu