Hudson Taylor -biografie-

”Noi nu trebuie doar să renunţăm la rău ci să şi spunem adevărul. Noi le spunem oamenilor că lumea este mândră; lăsăm ca vieţile noastre să demonstreze asta. Le spunem că adevărata noastră casă este sus în ceruri şi că toate lucrurile de pe pământ sunt trecătoare. Oare asta demonstrează locuinţa noastră? Oh, de am trăi vieţi consistente!” (Hudson Taylor)

"Când voi fi mare vreau să fiu misionar şi să mă duc în China,” a spus un băieţel cu mulţi ani în urmă. Şi exact aşa a făcut. Acest băieţel a fost James Hudson Taylor. El s-a născut pe 1 mai 1832 în Barnsley, Anglia. Tatăl lui, James Taylor, a fost fiu şi nepot de predicator şi a fost şi el predicator. Îl iubea pe Dumnezeu şi Îl slujea cu atâta credincioşie că toată lumea ştia că era creştin. Iar soţia lui, Amelia Hudson Taylor, era la fel de bună şi de credincioasă ca el.

O lecţie importantă pe care Hudson Taylor a învăţat-o de mic de la părinţii săi a fost punctualitatea. Fiecare copil trebuia să fie la masă la ora exactă. De asemenea, la orice altă întâlnire ar fi avut, Dl. Taylor spunea, „Dacă sunt cinci oameni şi sunt făcuţi să aştepte un minut, nu îţi dai seama că de fapt ei pierd cinci minute care nu vor putea fi recuperate niciodată?” În ceea ce priveşte bogăţiile sau avantajele lumeşti, nu prea a avut ce să le dea copiilor săi, dar le-a dat ceva mult mai bun – credinţă în Dumnezeu şi respect adânc pentru Cuvântul Său.

Dl. Taylor era interesat de lucrarea de misionariat în străinătate şi în mod special în China. Copiii lui îi împărtăşeau interesul şi în casa lor era citită şi recitită o cărticică: Peter Parley. Atât Hudson cât şi Amelia, sora lui, declaraseră că aveau de gând ca într-o zi să meargă în acea ţară.

Zilele de şcoală ale lui Hudson au început când avea unsprezece ani. I-a fost de mare ajutor să fie în preajma altor băieţi, deşi aceste zile nu au fost neapărat cele mai fericite. Şi-a pierdut credinţa pe care o avusese când era mai mic şi au trecut câţiva ani până ce el s-a predat complet lui Dumnezeu. Mama şi tatăl său erau împovăraţi de salvarea băiatului lor. Sora lui, Amelia, s-a decis să se roage pentru el de trei ori pe zi şi nu a trecut mult timp până când acele rugăciuni au primit răspuns.

Într-o zi, când nu avea de făcut nimic deosebit, Hudson a văzut un tratat. „La început va fi o povestire şi la sfârşit o predică sau o morală,” şi-a spus el; „voi citi începutul şi voi lăsa sfârşitul pentru alţii.” Dar pe măsură ce citea, convingerea îl acapara tot mai mult şi s-a predat lui Dumnezeu. Prima care a auzit fericita veste a fost Amelia, întrucât mama lui era plecată de acasă. La întoarcerea ei, a salutat-o bucuros, nerăbdător să îi spună despre convertire. „Ştiu, băiatul meu,” a spus ea, „de două săptămâni mă bucur de ce urmează să îmi spui.” „De ce, şi-a încălcat Amelia promisiunea?” a întrebat el. „A spus că nu va mai spune la nimeni.” „Oh, fiul meu”, a fost răspunsul, „Nu mi-a spus nimeni. Dar acum două săptămâni inima mea a fost atât de împovărată încât am hotărât că nu voi înceta să mă rog până nu voi primi asigurarea că momentul salvării tale venise. Şi am simţit asta atât de puternic, că de atunci Îl laud încontinuu pe Dumnezeu.”

În inima lui Hudson era pace şi bucurie, iar în recunoştinţa lui şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, să slujească oriunde l-ar chema Domnul. „Atunci du-te în China pentru Mine,” a spus Dumnezeu. Chemarea a fost la fel de clară ca şi cum EL i-ar fi vorbit cu voce umană, iar tânărul nu a ezitat.

Unul dintre paşii decisivi în pregătirea pentru misiune a fost să devină asistentul doctorului Hardey. Ştia că dacă va învăţa să se îngrijească de oamenii bolnavi, aceasta îi va oferi ocazia să ajute suflete. În perioada în care făcea această muncă, a întâlnit un misionar german care se întorsese din China. Când omul acesta a văzut culoarea deschisă a părului şi ochii lui Hudson, i-a spus: „Păi tu nu eşti potrivit pentru China. Mie îmi spun „diavolul cu păr roşu”, iar de tine ar fugi îngroziţi! Nu ai putea să îi faci să te asculte.” Poate o astfel de replică i-ar fi descurajat pe unii, însă Hudson a răspuns liniştit: „Şi totuşi Domnul mă cheamă în China, iar El ştie culoarea părului şi a ochilor mei.”

Trecuseră peste trei ani de când Hudson Taylor auzise vocea lui Dumnezeu spunându-i „Du-te în China pentru Mine,” şi era nerăbdător să plece. Fuseseră trei ani de intensă pregătire, timp în care credinţa i-a fost testată şi întărită, iar Dumnezeu a lucrat într-un chip cu totul deosebit în viaţa lui, răspunzând la rugăciuni în moduri neaşteptate. Nu îşi terminase cursul de ajutor medical pe care îl făcea, dar se gândea să renunţe la el şi să plece de îndată ce s-ar fi deschis o uşă. S-a rugat mult pentru călăuzire şi cu cât se ruga mai mult cu atât simţea că era planul lui Dumnezeu să meargă imediat. China părea să îşi deschidă uşile pentru lucrare, iar Societatea de Misiune a decis să îl trimită imediat pe tânărul candidat.

Pe 19 septembrie 1853 şi-a părăsit ţara. Mama şi unul sau doi prieteni s-au urcat cu el pe vas şi înainte ca vasul să pornească s-au rugat în cabină, au cântat şi au citit un Psalm. „Mamă dragă,” a spus el, „nu plânge. Ne despărţim pentru puţin timp şi apoi ne vom reîntâlni. Gândeşte-te la scopul pentru care vă părăsesc! Nu o fac pentru bogăţii sau faimă, ci ca să încerc să le spun chinezilor despre Isus.” Când ei au coborât de pe vas, a scris pe o bucată de hârtie următoarele, „Dragostea lui Dumnezeu care aduce pricepere. J.H.T.” Acest bileţel de adio l-a aruncat mamei lui pe când ea stătea pe ponton.

În aceste momente, în timp ce Hudson se ruga sau cânta, un străin nu şi-ar fi putut da seama că această voce sigură, această atitudine liniştită, aceste expresii vesele erau ale unui tânăr, care, în câteva minute, avea să părăsească părinţii, rudele, prietenii, casa şi patria. N-a avut decât un uşor moment de tulburare, când a încredinţat Tatălui ceresc pe cei pe care îi iubea – o luptă de o clipă, după care totul a fost liniştit.

Puţin timp de la plecarea de la ţărm, a izbucnit o furtună puternică pe mare, apoi vânturi neaşteptate au izbit cu furie corabia, încât de multe ori toţi cei de pe corabie au văzut moartea în faţă. Corabia era mică şi drumul lung. Din 19 septembrie 1853 până la 1 martie anul următor, a avut de trecut prin tot felul de pericole. În timpul călătoriei, Hudson a descoperit printre cei din echipaj câţiva creştini şi, cu îngăduinţa căpitanului, a organizat cu ei adunări regulate. A avut cu ei 60 de adunări, în care se rugau şi meditau.

În timpul călătoriei, printre altele, Hudson Taylor notează următoarele: ’’ Insule după insule, care mai de care mai necunoscute, unele foarte populate, dar fără lumină, fără Isus, fără nădejde de binecuvântare! Inima mea este mişcată din milă pentru ei. Se poate oare ca atâţia creştini, bărbaţi şi femei, să rămână liniştiţi în casele lor confortabile şi să lase aceste suflete de piatră? Se poate ca credinţa să nu aibă mai multă putere ca să-i aducă la jertfire din dragoste pentru Cel care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii?’’

Când Hudson Taylor a zărit pentru prima dată malurile Chinei a simţit că rugăciunile rostite de-a lungul anilor au primit în sfârşit răspuns şi când a văzut un grup de băştinaşi vorbind în limba lor stranie, tânjea să poată să le spună despre mântuirea pe care o oferă Domnul. „Nu pot să descriu ce am simţit când am păşit pe mal,” a scris el. „Inima îmi era plină de bucurie, parcă dădea peste, în timp ce lacrimi de recunoştinţă îmi şiroiau pe obraz.”

Au urmat luni şi ani foarte ocupaţi, plini de bucurii şi dezamăgiri. A făcut multe călătorii cu barca, propovăduind Evanghelia prin satele şi oraşele unde numele lui Isus nu fusese niciodată auzit. Au existat multe greutăţi iar uneori viaţa lui a fost în pericol, dar nu s-a dat bătut. „Domnul va purta de grijă” (Iehova-Ire, Genesa 22:14). Acest verset şi „De acum încolo Domnul ne-a ajutat,” au fost moto-urile preferate ale lui Taylor.

În timpul lucrării lui, Hudson Taylor a cunoscut-o pe domnişoara Maria Dyer, o englezoaică al cărei tată fusese misionar în China. Unchiul ei din Anglia, care era şi tutorele ei, şi-a dat consimţământul ca cei doi să se căsătorească, iar în ianuarie 1858 a fost o nuntă în una dintre misiuni. Împreună şi-au început lucrarea într-un loc umil din Ningpo şi erau foarte fericiţi întrucât le vorbeau oamenilor despre minunatul Isus şi despre dragostea Sa.

A fost bine că Hudson Taylor învăţase încă dinainte să părăsească Anglia, „să mişte un om prin Dumnezeu, doar rugându-se pentru acel om,” deoarece a avut multe ocazii să pună această lecţie în practică. Odată se afla în postura de conducător al spitalului, iar lucrătorii se încredeau în Dumnezeu că le va împlini nevoile. Într-o zi bucătarul i-a spus că orezul era pe terminate – fusese începută ultima pungă. Iar răspunsul lui a fost următorul – „Înseamnă că momentul în care Domnul ne va ajuta este aproape.” Şi într-adevăr, înainte ca orezul să se fi terminat, au primit 250 de dolari din Anglia. Mare era bucuria lucrătorilor, pacienţilor din spital care ascultau cântările şi strigătele de laudă care spuneau aşa, „Unde sunt idolii care pot să facă aşa ceva? Ne-au izbăvit ei vreodată din necaz sau au răspuns rugăciunilor noastre?”

Este uşor să zici: „Doamne, pentru Tine renunţ la tot". Dar uneori, acest mic cuvânt „tot" este peste măsură de cuprinzător. Hudson Taylor a înţeles din plin acest lucru. În timpul lucrării în China, a întâmpinat foarte multe greutăţi, şi-a pierdut patru copii, casa în care locuia temporar a ars, a locuit în condiţii foarte grele, a fost batjocorit, a pierdut prieteni şi a suferit dezamăgiri. Chiar şi aşa, departe de a se plânge că a suferit pentru Dom­nul Isus, misionarul era plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Obosit de atâtea încercări şi greutăţi, în vârstă de 64 ani, Hudson simţea nevoia să se ducă iarăşi în Anglia, pentru ca, împreună cu soţia lui, să petreacă un timp în părtăşie cu credincioşii de acolo. În Anglia, Hudson şi soţia sa au luat parte la adunările credincioşilor, primind şi făcând vizite şi ţinând de departe legătura cu China, unde lucrarea Domnului înainta. Mergând în oraşele şi centrele din Anglia, era întâmpinat de tineri şi bătrâni care doreau să-1 asculte. Peste tot punea înainte gândul predicării Evangheliei la orice făptură.

În toamna lui 1902, Hudson a încredinţat conducerea misiunii lui Haste, unul dintre misionarii din China, cunoscut ca om al rugăciunii. Lucrarea con­tinua. Se semănase cu lacrimi pământul Chinei, se stropise cu sânge, iar roadele nu puteau fi decât spre slava lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că se simţea neputincios de a mai lucra, îl întrista pe Hudson. „Jertfa şi lucrul sînt tot atât de plăcute pentru cauza lui Isus Hristos, dar cel mai greu este să nu poţi face nimic."

A urmat o perioadă de îmbunătăţire a sănătăţii lui Hudson, astfel încât în primăvara anului 1905 a putut debarca din nou în China, după ce a făcut mai întâi a şaptea vizită în Statele Unite. Zilele petrecute la Changsha au fost liniştite. Gândul său se îndrepta tot mai des spre apropiata revedere cu soţia sa (ce murise în 1903) şi cu patru dintre copiii săi.

Într-o seară, Hudson a avut o discuţie cu doctorul Barrie, privitoare la rugăciune. Acesta spunea că sunt unele lucrări prea mărunte ca să fie aduse înaintea lui Dumnezeu. „Nu-i nimic mic şi nimic mare", i-a răspuns Hudson. „Dumnezeu singur este mare şi noi trebuie să ne încredem din plin în El." După masa de seară, Hudson Taylor s-a simţit obosit şi s-a dus să doarmă. „Profitând de răcoarea şi calmul serii — scrie nora lui Hudson — m-am dus singură pe terasă şi mă gândeam la tatăl nostru. Dar cât de puţin mă aşteptam ca într-o jumătate de oră el să fie cu Domnul! Tata era pe pat cu o lampă mică pe un scaun, lângă el. Howard abia ieşise din cameră, când deodată, tata îşi întoarse capul şi scoase un suspin uşor. Îl priveam, crezând că va strănuta; dar el a suspinat din nou, apoi a treia oară, nu şi-a pierdut răsuflarea, dar nici nu m-a privit şi n-a mai părut conştient de nimic. Am alergat pe poartă să îl chem pe Howard, căci era clar că sfârşitul se apropia. M-am dus să îl caut pe doctorul Keller, care era în josul scării. În mai puţin de un minut, a venit la noi, dar numai pentru a vedea pe scumpul nostru tată dându-şi sufletul. Nu era moartea, era intrarea repede şi voioasă în veşnicie."

„Soarele nu apunea niciodată peste China, fără să mă găsească în rugăciune", putea spune Hudson la sfârşitul lun­gilor săi ani de lucrare în această ţară.

Schimbări mari s-au produs şi se produc în China, însă nevoia de mântuire rămâne aceeaşi peste tot. Deseori, în toiul luptei, Hudson Taylor îşi amintea: „Trebuie să ne dăm pe noi înşine pentru viaţa lumii, aşa cum El Şi-a dat trupul pentru hrana celor care erau fără viaţă şi pentru sufletele a căror viaţă nu poate fi întreţinută decât prin aceeaşi pâine a vieţii. O viaţă uşoară şi fără renunţări nu va avea niciodată putere.”

Roxana Stanciu