Până la vârsta de 7 ani am crescut cu bunica mea, o femeie foarte credincioasă, prin care L-am cunoscut pe Cel ce este acum Mântuitorul meu. M-a învăţat o mulţime de poezii, cântece, versete...m-a învăţat să mă rog şi să trăiesc după voia Lui.
Dar, cu trecerea timpului, dragostea mea pentru cele sfinte s-a stins încet. Am crescut şi am cunoscut oameni noi, care nu-L aveau pe Dumnezeu în inimă şi care m-au îndepărtat tot mai mult de El. Am început să ies cu aceşti tineri prin discoteci, cluburi, party-uri, locuri în care Domnul nu ar fi mers niciodată cu mine. Încetul cu încetul apăreau tot mai multe ispite din toate părţile şi eu le cădeam pradă tot mai uşor şi tot mai des. În sinea mea simţeam că nu sunt fericită, dar încercam să mă mint că noua viaţă mă împlineşte şi că totul e aşa de frumos. Uneori îmi aminteam cântece, versuri din poeziile învăţate, uneori mă mustra conştiinţa, dar încercam repede să trec peste acestea.
În tot acest timp mama mea a încercat să îmi fie prietenă şi, chiar dacă plângea nopţi în şir din cauza stării în care mă aflam, a fost mereu pentru mine o mână întinsă şi a fost mereu gata să mă asculte. Am mai schimbat o dată cercul de prieteni şi, din păcate, erau mai fără Dumnezeu decât cei de dinainte. M-am depărtat şi mai mult, am căzut şi mai jos.
Uneori îi promiteam mamei că voi merge duminica cu ea la biserică dacă mă lasă să merg la câte un concert, la câte o petrecere sau la alte ieşiri de genul acesta. Şi mergeam, dar eram acolo doar fizic, gândul fiindu-mi departe. Până la urmă, mi-a făcut mama cunoştinţă cu fetele prietenei sale din biserică şi am început să merg cu ele la programele tinerilor de luni seara (în biserica de unde vin eu tinerii se întâlnesc în fiecare luni seara pentru închinare şi studiu). Acolo mi-am reîntâlnit un vechi amic, care între timp îşi predase viaţa în mâna Domnului. Apoi, de multe ori mă suna şi mă invita la întâlnirile de tineret. În ziua de Paşti a anului 2005, am acceptat sa merg cu el la biserică. Dumnezeu a lucrat aşa de minunat încât vechii mei prieteni au plecat undeva la ţară, pentru distracţie bineînţeles, iar eu am rămas acasă. Seara, neavând ce să fac în lipsa lor, am decis să merg din nou la Casa Domnului. Am început să cunosc tineri creştini şi să ies cu ei. Ce era nou şi de necrezut pentru mine, a fost faptul că ei ofereau dragostea lor necondiţionat, fără să conteze cine eram şi de unde veneam.
Încă o dată am văzut implicarea Lui Dumnezeu în viaţa mea. Mi-a dat nişte prieteni minunaţi prin care m-am apropiat de El. Am început să gust bucuria rugăciunii, bucuria mântuirii. Mă plecam pe genunchi şi mă rugam ca Domnul să-mi arate tot ceea ce vrea să schimb, iar răspunsul venea instantaneu, fie în conştiinţa mea, fie prin Cuvânt, fie prin sfaturile prietenilor. Aşa de minunat e când simţi cum Domnul îţi vorbeşte şi vezi cum îţi dă putere să treci peste toate ispitele şi cum îţi dă putere să te schimbi şi să fii tot mai mult pe placul Său!
La câteva luni după naşterea mea din nou, am fost alungată de acasă de către tatăl meu care nu e credincios. Am plecat împreună cu mama, iar Domnul şi-a respectat încă o dată promisiunile şi a stat foarte aproape de noi. Am locuit la o soră adventistă, prietenă de familie, cu care ne-am înţeles foarte bine şi în casa căreia am simţit bucuria unui cămin în care domneşte Dumnezeu şi pacea Sa. Nu cred că pot descrie bucuria pe care am simţit-o în acele momente. Eram în sfârşit libere să mergem în Casa Domnului, eram libere să ne închinăm Lui oricând. E minunat să te poţi bucura de părtăşie cu fraţii tăi.
Mama şi-a găsit de lucru la o familie din biserică, aceasta fiind o binecuvântare pentru noi, eu am primit bursa şi astfel ne-am descurcat din toate punctele de vedere. A fost greu, dar în fiecare clipă am primit putere şi mângâiere să trecem peste toate. Nu am fost lăsate niciodată să descurajăm, mereu am fost întărite şi pline de speranţa că într-o zi Domnul îşi va împlini promisiunile faţă de noi şi faţă de familia noastră.
După 8 luni ne-am întors acasă, cu libertatea de a merge să ne închinăm Domnului şi Mântuitorului nostru.
Vreau să-L laud pe Cel ce mi-a făcut aşa de mult bine. Vreau să-I mulţumesc pentru prietenii pe care îi am. Sunt o fiinţă foarte binecuvântată. În mijlocul necazului meu am primit mângâierea şi prietenia Domnului.
Şi cel mai mult Îi mulţumesc pentru darurile pe care le-a pus în mine, pentru chemarea pe care mi-a adresat-o. Îi mulţumesc că mi-a dat ocazia de a-L putea sluji cu toată fiinţa mea. Şi asta este pentru că El mi-a dat putere să spun DA în momentul în care m-a chemat. Îi mulţumesc pentru ziua de 6 noiembrie 2005, zi în care am mărturisit în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi că El este Domnul şi Mântuitorul meu, zi în care am jurat că Îl voi sluji până la sfârşitul vieţii mele.
Îi mulţumesc pentru harul pe care mi l-a dat în verile anilor 2006 şi 2007...acela de a sluji în Ucraina cu un grup tineri din toată ţara. Şi îi mulţumesc pentru felul în care mă schimbă şi mă şlefuieşte zi de zi.
Îi mulţumesc pentru binecuvântările pe care mi le-a dat de când sunt în Cluj, pentru oportunitatea de a-L sluji în Biserica Albini, pentru prietenii minunaţi pe care mi i-a dat aici.
Avem un Dumnezeu atât de măreţ care merită toata dragostea şi toată dedicarea noastră. Slava Lui!
Silvia Rusu
Un comentariu:
Slava Domnului pentru Silvia Roman!
Trimiteți un comentariu