Mărgăritarul tăcerii

Cineva spunea că omului îi trebuie doi ani pentru a învăţa să vorbească, dar o viaţă întreagă pentru a învăţa să tacă. Pentru un copil al lui Dumnezeu, tăcerea trebuie să fie o caracteristică a trăirii. Vorba este una dintre cele mai periculoase arme cu care a fost înzestrat omul, iar Sfânta Scriptură spune „cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit” (Prov. 10:19). Cine vrea să-şi construiască casa pe stâncă, conform Matei cap.7: 21-29, caută chibzuinţa. Când mă refer la a tăcea nu mă refer la a fi mut. Să nu taci când este vorba de Dumnezeu, ci taci când e vorba de tine.

Omul trebuie sa vorbească pentru ca este înzestrat cu aceasta capacitate, dar un lucru despre care nu ne prea place să auzim, este că mai trebuie să şi tăcem din când în când. Dacă privim la autoritatea Scripturii, vedem că momentele tăcerii constituie o apropiere de Dumnezeu, care este gata să ne asculte, precum a ascultat-o pe Ana. De cele mai multe ori, ne este greu să nu scoatem nici un cuvânt, însă limbuţa este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. După multe cuvântări, în perioada celor 33 de ani de pe Pământ, pentru Domnul Isus a venit momentul când a tăcut, iar această tăcere l-a impresionat pe Pilat. Pentru Petru, un cuvânt rostit atunci când nu era cazul, a fost răsplătit cu amărăciune.

Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere unui dialog privat între om şi divinitate. Antonie cel Mare spunea că “ prin trup omul este muritor, dar prin minte şi cuvânt este nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul şi rostind cuvânt de mulţumire lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea”. Prin tăcere, omul contemplează lucrarea intensă a Duhului Sfânt, care îi comunică taine mai presus de cuvânt.

Alergarea în gălăgia vieţii acesteia te încarcă cu un gol neplăcut. Multă agitaţie interioară te debarasează încetul cu încetul de Acela care dăruieşte Pacea, Domnul Isus Cristos. Sunt necesare clipe de repaus, în care omul să privească în el însuşi, să se reculegă, pentru a restabili contactul cu glasul pur şi luminos care provine din lumea de dincolo. Forţa voinţei bune este întreţinută şi alimentată de puterea tăcerii.

Omul care învaţă tăcerea este acela care vrea să intre în contact cu adevăratul său “eu”, şi vrea să îşi recunoască şi să-şi pună în valoare aspiraţiile nobile care, în mod cu totul natural, se află în adâncul fiinţei sale. Tăcând, avem cea mai eficientă oportunitate de a intra în contact cu Creatorul vieţii, cu Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu vrea să ne vorbească, dar noi suntem prea ocupaţi cu ceea ce avem noi de spus. De multe ori suntem “bolborositori ai aceloraşi vorbe”, (Matei 6:7), însă Dumnezeu vrea să auzim vocea Lui. Poate că ploaia vorbelor noastre l-a obligat pe Dumnezeu să-şi deschidă umbrela! Experimentează DUNAMIS (puterea lui Dumnezeu)...tăcând... şi ascultă ceea ce vrea El să îţi vorbească. Fă-ţi timp să taci, pentru a avea oportunitatea de a-L auzi pe Dumnezeu.

“Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:28)

Eliazar Pripon