Fabrica de Biblii din China

În data de 23 februarie 2008, în China a fost inaugurată cea mai mare fabrică de Biblii. Scriptura este tipărită în aproape 100.000 de exemplare, iar tirajul ar putea ajunge la peste 6 milioane de exemplare pe an. Bibliile tipărite în China sunt destinate în primul rând bisericilor din această ţară, dar ajung şi în Statele Unite şi Europa. Până în 1979, Cartea Sfântă a fost interzisă în această ţară de către fostul lider comunist, Mao Zedong

Valul trezirii cuprinde Peru

Una din problemele majore care ii tin pe cei din Peru in saracie, este lipsa energiei electrice si bolile cauzate de parazitii intestinali. Conform unor cercetari, 60% din populatia din Peru este infectata. De aceea guvernul incurajeaza initiativa unei organizatii evanghelice care ii trateaza pe copii cu Albendezole, un medicament puternic impotriva parazitilor. Doar la un sfarsit de saptamana, 2 milioane de copii au primit medicamente si nu numai, multumita organizatiei Operation Blessing si aliantei formate din mii de biserici.



Pat Robertson, de la CBN, a ramas surprins de trezirea spirituala ce se desfasoara in Peru. Presedintele tarii l-a primit pe Isus in inima, presedintele Congresului este evanghelic. La o intalnire de evanghelizare organizata pe un stadion cu Pat Robertson, mii de oamenii si-au predat viata lui Isus.



In America Latina, biserica din Peru inregistreaza cea mai mare rata de crestere. La ora actuala, afirma Robert Barriger, 17,5% din populatia tarii este nascuta din nou. Acesta crede ca viitorul tarii este mai luminos decat trecutul.



Evanghelicii din Peru raspund atat nevoilor spirituale cat si celor fizice ale celor mai saraci oameni, convinsi fiind ca ei construiesc astfel un viitor mai bun pentru aceasta tara sud-americana.

Dumnezeu face minuni in Brazilia

In momentul de fata, in Brazilia este o mare trezire. Este o tara in care mii de oameni umplu bisericile duminica, un loc in care milioane de oameni ies pe strazi la evenimete de inchinare. Este locul in care credinta in minuni si vindecari este foarte puternica, determinandu-i pe unii oameni sa spuna ca poate din acest motiv experimenteaza atat de multe.

In cadrul unei recente seri de evanghelizare organizate de evanghelistul si artistul Antonio Cirilo, o femeie a fost vindecata de nodulul malign dela piept. Acesta este doar unul din exemplele de minuni ce au loc in tara.

Organizatia lui Randy Clark, Global Awakening, a luat Brazilia drept tinta pentru lucrarile pe care le fac. Ei instruiesc americanii de rand care vor sa experimenteze minuni.

Oamenii sunt organizati in echipe si calatoresc in diferite tari unde oamenii sunt receptivi la Dumnezeul minunilor si al semnelor. Ei merg si se roaga pentru vindecarea bolnavilor. Cand acesti oameni vad ca sunt vindecati, ei vor sa afle cine este sursa. Cand afla ca Isus face aceste lucruri, doresc sa il aiba si ei pe Isus.

Intr-o lume in care se parea ca umanismul si comunismul vor inlocui religia in secolul 20, numarul tot mai mare dovedeste ca crestinismul este cea mai mare miscare din secolul 21.

Un lider al unei astfel de echipe de rugaciune afirma ca Dumnezeu se va folosi de oricine se deschide darurilor Duhului – vindecare, cuvinte de incurajare.

Cei de la Global Awakening calatoresc mii de kilometri pentru a se implica in aceasta lucrare de minuni si vindecare.

Zâmbind printre lacrimi

- continuare din numărul 2-

Nu mai avea decât o ultimă bucată de pâine şi ştia că de mâine nimeni nu mai avea sa treacă sa îl viziteze, cel puţin nu în următoarea săptămâna. Şi totuşi, nu mai era aşa de îngrijorat ca odinioară, era ceva ce-i dădea linişte, poate cuvintele ei, acele dulci cuvinte care-i încălzeau inima: ”totul va fi bine tată, totul...sunt eu aici de acum”.

Oh! Nu ar fi crezut niciodată că ar putea primi aşa ceva! Niciodată nu ar fi îndrăznit să spere că va fi iertat! Acum când se aştepta cel mai puţin, acum când era conştient că nu merita, Mia îl iertase! Mia, fiinţa aceea firavă şi mică pe care el o alungase de mai bine de zece ani...acum se întorsese! Nu se lăsă până ce nu îl găsi, îl căutase străduţă cu străduţă, oraş cu oraş, până ce, în cele din urmă, îl descoperi zăcând în vechiul lor cartier într-una din barăcile din spatele gării.

Îi era greu să o audă vorbindu-i de toţi anii aceştia, de viaţa grea pe care o dusese, de casele prin care trecuse, de lunile în care zăcuse bolnavă în spital. Îi povestise că în cele din urmă o găsise şi pe ea o familie bună, că fusese trimisă la şcoală şi că acum era asistentă medicală.

Ar fi vrut să dea timpul înapoi, ar fi vrut să nu fi existat niciodată acea dimineaţă rece de noiembrie în care el păşi pentru prima oară într-o casă de jocuri de noroc. Acolo pierduse el tot! Încă nu se putea ierta. Cum? El care era unul dintre cei mai buni directori de bancă, el care avea una dintre cele mai frumoase case din oraş, pierduse tot?....Şi nu numai atât, o pierduse şi pe frumoasa sa soţie care, din lipsa banilor nu îşi putuse cumpăra medicamentele necesare bolii ei. Odată cu moartea ei nu mai găsise nici un motiv pentru care să fi meritat să trăiască, nici măcar pentru micuţele lui fete...la Dumnezeu renunţase în mânia lui...credea că Acesta i-a întors spatele. De fapt, cel care a întors spatele, era el....

Faţa îi era îndreptată spre fereastră, stătea aşa minute întregi, ca şi cum ar fi aşteptat ca de acolo să vină ceva care să îl facă sa trăiască iar...o aştepta pe Mia. Ea îi promisese că i-o va aduce pe Ligia. Într-una din seri tresări auzind bătăi în uşă, dar nu erau ele, erau copiii de pe stradă, care nu încetau să-l numească „beţiv şi hoţ, om de doi bani”. Ştia prea bine de ce era numit astfel, era obişnuit cu aceste cuvinte şi parcă acum nici nu le mai băga în seamă, nici nu mai avea de ce să se împotrivească. Apoi, nu avea cum. Mai erau şi picioarele care de acum nu-i mai foloseau la nimic. O maşină trecuse peste ele când căzuse adormind la o margine de drum.

Era spre sfârşitul acelei săptămâni când uşa se deschise larg, iar Mia şi Ligia intrară în baraca sărmanului lor tată. Deşi faţa le era scăldată în şiroaie de lacrimi, erau inundate de un zâmbet cald...

Fetele începură să-i povestească cum se găsiră una pe alta. Ligia fusese adoptată cu mult înaintea Miei de o familie de misionari. Aceasta colindă ţările Africii vreme îndelungată, până când familia se întoarse din nou acasă, aici unde Mia îi găsi lucrând la acelaşi spital.

Era pentru prima dată, după mulţi ani, când veni iarăşi ”primăvara” în inimile celor trei şi Cerul îşi scutura norii lăsând ca ploaia binecuvântării să atingă inima lor.

SFÂRŞIT

Lea Alexandra Man

Ca să fii întotdeauna mulţumit...

Niciodată să nu-ţi îngădui să te plângi de ceva, nici chiar de vremea de afară.

Niciodată să nu te imaginezi în vreo altă împrejurare sau loc.

Niciodată să nu îţi compari soarta cu a altuia.

Niciodată să nu îţi doreşti ca ceva să fi fost altfel.

Niciodată să nu te îngândureze ziua de mâine - aminteşte-ţi că ea aparţine lui Dumnezeu, nu nouă.

- preluat de Roxana Stanciu din cartea Umbra Celui Atotputernic de Elizabeth Elliot-

Rugăciunea de mulţumire

Rugăciunea biblică include în sine zbucium, mijlocire, cereri cu strigăte şi lacrimi. Dar ea conţine de asemenea supunere, încredere şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu.

Mulţumirea este o afirmaţie publică, o celebrare a bunătăţii divine, dar şi o expresie a gratitudinii. Rolul mulţumirii în contextul onorării lui Dumnezeu este ilustrat în Psalmul 69:30 „Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, şi prin laude Îl voi preamări”.

În Noul Testament cuvântul „mulţumire” este traducerea grecescului „EULOGIA”, care vorbeşte în primul rând despre laude. Asocierea mulţumirii cu rugăciunea este clară în Filipeni 4:6 „Aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri.”, precum şi în Psalmul 50:14. „Adu ca jertfă Lui Dumnezeu mulţumiri şi îndeplineşte-ţi juruinţele.”

Astăzi, rugăciunea de mulţumire a ajuns una dintre florile ce prea repede se ofilesc în viaţa creştinului modern, măcar că este o virtute de nedespărţit a sufletului mântuit de Isus Hristos Domnul. Ne-am obişnuit în mod special la sfârşitul anului, să organizăm sau să numim o lună a mulţumirilor, meditând la dragostea şi ocrotirea Părintelui Ceresc, oferită fără meritele noastre. Proverbe 15:15 „Toate zilele celui nenorocit Sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.”

În perioada Vechiului Testament evreii aduceau o jertfă specială de mulţumire. Levitic 7:11-21 – din aceste acţiuni reţinem câteva lucruri importante:

- Mulţumirea era adusă întotdeauna lui Dumnezeu, chiar dacă preotul era stabilit în slujbă, pentru a primi jertfa.

- Jertfa de mulţumire trebuia frământată cu untdelemn, pregătită din floarea făinii, şi nicidecum amestecată cu îngrijorările vieţii...liniştea sufletului mântuit împreună cu ceea ce avem mai bun.

- Jertfa de mulţumire putea fi adusă doar de cel ce s-a curăţat. Astfel, mulţumirea adevărată este împletită întotdeauna cu sfinţenia şi doar aşa este primită de Dumnezeu. Chiar dacă suntem în Noul Legământ, adevărurile lui Dumnezeu sunt valabile şi astăzi, pentru că sunt veşnice.

Fiecare creştin are o mulţime de motive să laude şi să mulţumească Domnului. 1Tesaloniceni 5:18:

„Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.”

Nemulţumirea este o boală spirituală accentuată în vremurile din urmă, iar societatea este condusă de motivaţii greşite: 2 Timotei 3:2 „Căci oamenii vor fi ... nemulţămitori, fără evlavie.” Noi ştim că oamenii lui Dumnezeu urmăresc şi ascultă de învăţătura apostolilor, purtarea în lumină, credinţa în Dumnezeu, îndelunga răbdare şi dragoste.

Mulţumirea, încrederea în Dumnezeu şi dărnicia... iată câteva roade ce exteriorizate, vorbesc despre un creştin matur. Lipsa acestora trădează un suflet gol de neprihănire şi cuprins de vânturile reci ale păcatului. Să veghem să nu se ofilească niciodată aceste flori şi virtuţi creştine.

Iată câteva motive elementare de mulţumire înaintea lui Dumnezeu:

- Dacă te-ai trezit în această dimineaţă mai mult sănătos decât bolnav, ai mai multă binecuvântare decât milioane de persoane care nu vor apuca să trăiască săptămâna viitoare.

- Dacă nu ai trăit pericolele unui război, singurătatea unei închisori, agonia torturării sau chinurile foamei eşti înaintea celor 500 de milioane de oameni din lumea în care trăieşti.

- Dacă poţi să intri în biserică fără teamă că vei fi ameninţat, arestat, torturat sau omorât, eşti mai privilegiat decât 3 miliarde de persoane.

- Dacă ai mâncare în frigider, haine cu ce să te îmbraci, un loc unde să dormi şi o casă unde să stai, eşti mai bogat decât 75% din populaţia pământului.

- Dacă ai bani în bancă sau în portofel şi câteva monede în puşculiţă eşti printre primele opt procente ale persoanelor din lume care trăiesc bine.

- Dacă părinţii tăi sunt încă în viaţă şi încă împreună, eşti într-adevăr o persoană rară.

- Dacă poţi să citeşti acest articol, eşti de două ori binecuvântat:

1. pentru că cineva s-a gândit la tine.

2. pentru că nu te numeri printre cele 2 miliarde de persoane care nu ştiu să citească.

Doamne, iartă-ne pentru cârtirile şi nemulţumirile noastre!

Călin Mocan

Dumnezeu este mai aproape decât crezi, de John Ortberg, editura Scriptum, 2006.

În bucurii, dureri, dezamăgiri, în răsăritul de soare sau în cursul lin al apelor, în râsul unui copil şi zâmbetul unei mame...în toate acestea Dumnezeu ESTE...trebuie doar să ne deschidem ochii să Îl vedem în toate micile detalii ale vieţii. EL este interesat să fie descoperit de oameni obişnuiţi şi, mai mult decât atât, a promis că va fi cu noi şi ne va conduce în mod personal. Şi totuşi, de ce este El uneori atât de greu de găsit? Nu cumva neglijăm ceva important în tot şirul de evenimente ce ne alcătuiesc existenţa? Ce putem face pentru a schimba lucrurile? Cartea ne dezvăluie puterea de a experimenta prezenţa lui Dumnezeu în rutina vieţii de zi cu zi, harul de a trăi în fiecare clipă o fărâmitură din bucuria cerească. Momentul nostru cel mai important este cel prezent, iar „Dumnezeu nu este decât la un gând distanţă”.

Roxana Stanciu

Puterea mulţumirii

Îi străluceau ochii şi faţa parcă îi era inundată de o lumină angelică! Îi puteai citi bucuria până în adâncul sufletului! Ziceai că i-aş fi dăruit tot Cerul….şi era puţin ceea ce îi dăruiam, prea puţin de cum aş fi vrut. Şi totuşi, ori de câte ori îi vedeam zâmbetul, îmi plecam genunchii să-I mulţumesc Lui pentru ceea ce îmi era îngăduit să văd înaintea ochilor.

Am învăţat să-i dăruiesc mai des numai pentru a-i vedea iarăşi zâmbetul…acel zâmbet care, tradus în limbajul inimii, înseamnă mulţumire şi care, oglindindu-se din sufletul ei într-al meu, acum îmi aparţinea!

Dacă ai întoarce puţin filele cărţii care îţi poartă numele, carte pe care ai scris-o, fie că ai vrut sau nu, cu siguranţă ai găsi însemnate pe paginile ei motive ca ale mele sau nenumărate altele, care te-au făcut să fii mulţumit! Şi totuşi, cu toţii ştim că mulţumirea înseamnă mult mai mult, sau ar trebui să însemne mult mai mult decât să priveşti căuşul palmelor tale şi, văzându-l plin, să începi a cânta! Ştim că ea ar trebui să existe şi în alte condiţii mai puţin plăcute nouă şi mai puţin dorite!

De asemenea, ştim că mulţumirea e o deprindere, că se învaţă! „Se învaţă stând în prezenţa Celui ce nu a fost nicicând nemulţumit”, cum zicea cineva. Dar nu vorbesc despre o definiţie a mulţumirii, ci despre puterea pe care o găsesc în ea, în a mulţumi cuiva şi în a mulţumi pe cineva. Găsesc putere atunci când, stând pe genunchi, Îi arăt Lui recunoştinţa pentru toate lucrurile, pentru cele pe care le am, şi pentru cele pe care le voi avea. Tocmai asta îmi dă tărie. Faptul că atunci când Îi aduc mulţumirea ca jertfă Îl proslăvesc... proslăvindu-L mă aflu în voia Lui şi asta îmi bucură inima şi mă face să înaintez.

Şi tot aici, în mulţumire descopăr din nou putere! Există un principiu care funcţionează incontestabil şi infailibil, acela al dăruirii! Când dăruieşti primeşti! („Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!” Eclesiastul 11:1). Astfel, dăruind cuiva, îţi dăruieşti de fapt ţie. Mai devreme sau mai târziu, lucrul oferit se va întoarce la tine, poate sub o altă formă, dar se va întoarce. Şi dacă nu pe pământul acesta cu siguranţă răsplata ta va fi primită Acasă (Matei 10:42).

La fel este şi cu mulţumirea. Când faci pe cineva mulţumit, nu numai că ridici sau poate încurajezi prin faptul că îl ajuţi să iasă de sub carapacea nesiguranţei sale şi îl înveţi să îşi vadă propria valoare, dar chiar şi tu însuţi devii mulţumit văzând că ai făcut ceea ce îţi doreai, ceea ce trebuia! Şi într-adevăr, suntem capabili să facem asta chiar şi printr-un simplu cuvânt spus la momentul potrivit. Putem să aducem seninătate şi pace în inima celuilalt mulţumindu-i doar pentru un lucru oarecare pe care îl face sau spunându-i că apreciem ceea ce face pentru noi sau pentru alţii!

De ce dar să nu ne folosim de această putere? De ce să nu folosim mulţumirea ca o armă, ridicând şi îmbărbătând pe aproapele nostru? Îmi place să cred că recunoştinţa are două capete, la unul sunt eu la celălalt eşti tu! Însă, bineînţeles că nu acesta este scopul: să mulţumesc pe aproapele meu pentru ca eu să devin mulţumit. Nicidecum! Aceasta ar însemna să trăiesc numai pentru mine şi numai pentru împlinirea nevoilor mele. Astfel aş deveni idolatru căutând fericirea supremă în altceva, în împlinirea nevoilor mele, şi nu în Dumnezeu! Mulţumesc pe cel de lângă mine de dragul lui. Tocmai aici stă puterea. Este la fel ca şi în principiul dăruirii: când dau primesc, când mulţumesc devin mulţumit ( poate chiar fără să fiu conştient de asta)!

Să nu uităm că un om mulţumit găseşte pacea care întrece orice pricepere. Aşadar să ne deprindem a fi recunoscători, ca apoi să învăţăm să-i facem pe alţii mulţumiţi! Să nu intrăm în tiparul omului care crede că totul i se cuvine, că norii de ploaie trebuie să se afle mai întâi deasupra ogorului lui, că petecul cerului senin mai întâi trebuie să fie deasupra casei sale. Să nu păstrăm doar pentru noi ceea ce avem! Să dam mai departe, pentru că nici această stare de gratitudine şi nici pacea pe care o gustăm nu ni se cuvin pe drept. Nu am ajuns să le dobândim în urma acţiunilor noastre bune şi perseverente, ci prin puterea Lui. Este un dar să poţi trăi mulţumit! Şi dacă puterea se află în mâinile tale, de ce să nu o foloseşti? Dacă ai prilejul să mulţumeşti celui de lângă tine, de ce să nu o faci? După cum am mai amintit adineaori, să lăsăm petecul cerului senin să se întindă şi asupra celorlalte inimi, să lăsam norii binecuvântării să îşi scuture ploaia şi peste alte ”ogoare”.

Lea Alexandra Man

Nemulţumirea

...începe să rodească în adâncul inimii noastre, în adâncul gândurilor şi nu în cele din urmă în adâncul sufletului, unde lumina iubirii şi focul credinţei nu ajung, deoarece păcatele ridică un zid între noi şi Dumnezeu. Începe să ia naştere în întunericul pe care noi îl oferim fără să ştim, şi apoi creşte încet, dar sigur. Devine din ce în ce mai puternică odată cu creşterea şi alimentarea pe care o oferim prin gânduri şi fapte care ne preocupă din ce în ce mai mult şi ne depărtează de ţelul pe care încercăm să-l atingem. Este precum mucegaiul care apare în colţuri întunecate şi umede.

De ce devenim nemulţumiţi? Pentru că ajungem să avem prea mult, ajungem să credem că tot ceea ce avem ni se cuvine pe drept. Totuşi, dacă ne oprim o clipă din drumul nostru şi ne uităm la lumea care ne înconjoară observăm că puţini au părinţi, puţini sunt cei ce au un loc unde să-şi plece capul, puţini cunosc mântuirea pe care noi o cunoaştem, puţini sunt cei ce au sănătate...Astfel, aş putea scrie o lista întreagă despre cei care duc atât lipsuri materiale cât şi spirituale.

Lumea este plină de nevoi, dar noi ajungem să fim nemulţumiţi de cei din jurul nostru pentru că nu ne fac pe plac, pentru că nu arată aşa cum am vrea noi, pentru că nu vorbesc cum am vrea noi. Rodul pe care nemulţumirea îl pune în faţa noastră este egoismul. Ne place să avem tot ceea ce vecinul nostru are şi chiar mai mult, ne place ca ceilalţi să vadă ceea ce suntem şi vrem asta cu orice preţ. Nemulţumirea pune stăpânire peste noi şi astfel începe să ni se otrăvească inima, care cere din ce în ce mai multe lucruri deşarte şi fără folos, ni se alterează gândurile cu o poftă după bunurile altora sau după lucruri care nu ne ajută să creştem spiritual. Nemulţumirea este un lucru cu care este greu de luptat, dar nu imposibil. Să ne gândim că mulţi mor şi nu ajung să aibă măcar jumătate din ce am avut noi în viaţă... Apoi, chiar şi Biblia spune că nemulţumitului i se ia şi ceea ce are. Doamne, ajută-mă să fiu mulţumit cu ceea ce Tu îmi dai şi mai presus de toate dă-mi Împărăţia Ta …

Ioanis Tothăzan

Ca să ai biruinţă...

2Samuel 10:9-12

Ioab îi spune lui Abisai (fratele său), în mijlocul luptei : “ Fii tare şi să ne arătăm plini de bărbăţie, pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru şi Domnul să facă ce va crede! “

Trăim într-o lume în care diploma, cariera noastră, intenţiile noastre, planurile noastre sunt cele mai importante, dar . . . cu Dumnezeu ce facem ? Suntem adesea ca şi filistenii. După atâtea înfrângeri şi pierderi în luptă împotriva lui Dumnezeu nu învăţăm că fără EL suntem goi şi cu Dumnezeu pe cale nu ducem lipsă de nimic!

E greu să câştigi în luptă când nu există nici o şansă de câştig . “...pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru...“ Dumnezeu ne învaţă că trebuie să acceptăm adevărul că nimic nu este al nostru. Indiferent de ispită, încercare şi luptă, tot ceea ce avem este al lui Dumnezeu, nimic nu ne aparţine! Luptăm pentru Dumnezeu.

Eu nu sunt stăpân pe viaţa mea şi nici pe maşina pe care o conduc, cu atât mai puţin pe paşii pe care îi fac. Tot ce vine în viaţa mea e îngăduit de Dumnezeu şi nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui, fie că vreau să cred fie că nu. Totul este în mâna Lui. Să nu am impresia că hrana zilnică, vestimentaţia necesară, sănătatea pe care o am în trup, familia din care fac parte sunt o întâmplare...Iar dacă muncesc sau studiez şi reuşesc să obţin o diplomă, trebuie să înţeleg foarte clar că pe propria mea forţă nu pot să fac nimic decât să merg spre păcat.

Biblia spune că trebuie să cunosc că Dumnezeu este cu mine (vezi: 2 Sam 5:12). Nu contează unde sunt în societate, la facultate, la locul de muncă... prezenţa lui Dumnezeu trebuie să se vadă! Implicarea Lui în viaţa mea trebuie să fie simţită nu numai la nivel imaginar, altfel trăiesc fără nici un ţel, fără nici un sens, fără nici o nădejde. “ Şi Domnul să facă ce va crede !“ Trebuie să conştientizez că doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu eu am biruinţă: nu există altă binecuvântare pentru că există un singur Dumnezeu. (1 Tim 2:5)

David se plimba pe acoperişul casei împărăteşti şi a zărit de acolo de la înălţime o femeie care se scălda şi care era foarte frumoasă la chip (2 Sam 11:2-4 . Împăratul rămâne la Ierusalim iar Ioab împreună cu slujitorii lui şi cu tot Israelul pleacă la război . Nu susţin că plimbarea şi relaxarea nu sunt bune, dar ca şi tânăr nu am voie să pierd timpul, căci nu se ştie niciodată ce se întâmplă .(Prov 19:15,Prov 20:13,Luca 21:36).

Şi nu în ultimul rând :

* Trebuie să postesc

Isus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi pentru omenirea întreagă (Matei 4:1-11). Ziua învăţa pe norod în Templu, iar noaptea o petrecea pe muntele Măslinilor. Şi tot norodul venea dis de dimineaţă la El în Templu, ca să-L asculte . Şi totuşi, eu de ce să postesc? La ce mă ajută pe mine rugăciunea şi postul? ”Acest soi de draci“, le-a zis El, “nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.“ Anumite probleme nu se rezolvă decât prin sacrificiu.

* Fiţi plini de Duh

...ca să fim martori, să fim lumină în întuneric. Să fim plini de putere şi de călăuzirea Duhului Sfânt...ca lumea din jur să vadă chipul Lui Dumnezeu în trăirea noastră, în comportamentul nostru, în atitudinea noastră. Prin aceasta oamenii să se întoarcă şi să fie schimbaţi înspre Dumnezeu .

Mihai Pop

Turcia – trebuie cucerită pentru El!

… şi-Mi veţi fi martori în Cluj-Napoca, în toată România, în Turcia, şi până la marginile pământului.

Mă întrebam uneori dacă Dumnezeu se implică la modul practic în planurile pe care mi le fac şi vroiam să fac planuri împreună cu El. La început de an, la începutul unei vacanţe, sau ori de câte ori îmi planificam timpul şi activităţile, îmi puneam deoparte un timp pentru Domnul. Era începutul vacanţei de vara 2007 şi în mintea mea nu mai planificasem nimic, fiind copleşit de gândul de a munci pentru a avea banii necesari pentru şcoală. Dar Dumnezeu întocmise deja un plan minunat la care nu mă gândeam eu. După o conferinţă de 5 zile în care am stat în prezenţa Lui, să ascult vocea Lui, am hotărât să plec în misiune în Turcia.

După o călătorie de 2 zile cu trenul, împreună cu o echipă ce s-a format la Mediaş, am ajuns la Istambul, un oraş mare, modern, ce are o condiţie economică cum multe oraşe europene nu au, cu o populaţie de peste 18 milioane de locuitori, aşezat pe 2 continente, udat de apele Mării Marmara şi de cele ale strâmtorii Bosfor. Totuşi, locuitorii erau acoperiţi de întuneric spiritual, îndoctrinaţi în religia islamică, fără să ştie despre Dumnezeul adevărat şi fără să recunoască dumnezeirea lui Isus.

Dacă nu ai fi văzut turnurile moscheelor care se înălţau peste tot, nici nu ai fi bănuit că eşti într-o ţară musulmană. De 5 ori în fiecare zi se auzea chemarea la rugăciune a musulmanilor din cele peste 2500 de moschee care umplu oraşul. Fiecare musulman practicant, trebuia să se roage cu faţa până la pământ pe covoraşul său, la Allah, dumnezeul lor, şi la Mahomed, profetul lui. Multe dintre numele pe care le întâlnim în Biblie erau marca diferitelor produse, firme, sau chiar băuturi alcoolice (de exemplu Efes).

Creştinii sunt puţini, iar atentatele golesc periodic bisericile. Agenţiile misionare nu lucrează împreună, sunt diferite tensiuni. Am simţit din plin acest duh al dezbinării şi descurajării care împiedica lucrarea Domnului.

Am fost cazaţi într-o biserică creştină, la care mergeau aproximativ 15 membri şi câţiva ascultători. Numărul acestora a scăzut datorită atentatelor care au avut loc în primăvara anului trecut şi care au avut ca efect moartea a doi misionari. Timp de câteva zile am făcut diferite activităţi practice în biserica în care am fost cazaţi (curăţenie, zugrăvit, vopsit) şi am participat la programul bisericii. Simţeam că Dumnezeu are planuri mai mari pentru mine şi eram gata să răspund provocărilor pe care urma să le primesc.

Am făcut o vizită la o organizaţie care distribuia materiale creştine şi ne-am alăturat lucrării lor. Împreună cu o altă echipă de tineri din SUA am ieşit pe stradă, în pieţe, în parcuri şi am făcut diferite drame pentru a atrage atenţia oamenilor, după care vorbeam cu ei şi le spuneam despre Isus. Înainte de aceasta am fost instruiţi în legătură cu modul în care trebuie sa acţionăm dacă oamenii încep să se certe cu noi sau dacă vine poliţia. Mă gândeam atunci la ceea ce era în România înainte de anul 1989, dar credeam cu tărie în promisiunea lui Isus: „Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele...”

Într-o zi trebuia să ieşim pe teren dar nu aveam pe cineva care să cunoască limba turcă. Ne-am rugat înainte ca Domnul să ne dea un translator, şi chiar după ce am întrebat dacă e cineva care vorbeşte limba engleză s-au oferit doi profesori de engleză. După ce le-am spus despre Isus şi ne-am rugat pentru ei acolo în stradă, Duhul Sfânt a mişcat inimile lor şi l-au acceptat pe Hristos.

Alţi tineri cu care am vorbit despre Isus m-au făcut să înţeleg mai bine imaginea pe care o au ei despre creştini şi modul greşit în care îi judecăm noi de multe ori pe musulmani, catalogându-i pe toţi drept terorişti. Haideţi să îi privim aşa cum îi priveşte Dumnezeu, ca pe nişte oameni pentru care a murit Fiul Său Isus Hristos. Am văzut că Domnul poate lucra şi în mijlocul întunericului. Un caz special pe care l-am întâlnit a fost Elena, o misionară din România. Aceasta simţea rău şi avea programare la operaţie. În urma rugăciunilor, Domnul a vindecat-o şi i s-a spus că intervenţia chirurgicală nu mai este necesară.

M-a impresionat foarte mult mărturia unui misionar, David, ce venise de 10 ani în Turcia din Sri Lanca. Acesta ne-a povestit despre lucrarea pe care o face în Istambul şi despre ameninţările aproape zilnice cu care se confruntă. Într-una din zile, un bărbat nervos a intrat în biserică, l-a luat de gulerul cămăşii şi i-a spus că îl omoară pentru că este creştin, iar creştinii nu au ce căuta în Turcia. David l-a privit în ochi şi cu zâmbetul pe buze i-a răspuns: „Poţi să mă omori... eu mă duc la Domnul Isus... mi-e dor de El”. Când a auzit aceasta, bărbatul respectiv l-a lăsat încet jos şi a început să plângă. David i-a dat o carte creştină şi i-a spus: „Mă numesc David şi mă găseşti aproape în fiecare zi aici. Poţi să vii să mă omori...” . Dar au trecut vreo 3-4 luni de atunci, iar bărbatul nu s-a mai întors.

Am avut la final o zi în care am mers în diferite locuri din oraş şi ne-am rugat ca Dumnezeu să facă o trezire, astfel încât moscheele să fie transformate în biserici pentru a-L slăvi pe Dumnezeul adevărat. De asemenea, l-am rugat pe Domnul să trimită mai mulţi români care să vestească Evanghelia lui Hristos în Turcia.

Vio Pop

Cine am fost...cine sunt

Mă numesc Silvia, am 19 ani, sunt din Bistriţa şi vreau să mărturisesc tot binele pe care mi l-a făcut Domnul până acum. În urmă cu 3 ani Dumnezeu mi-a schimbat radical viaţa, într-o zi de Paşte, când Isus a înviat cu adevărat în inima mea.

Până la vârsta de 7 ani am crescut cu bunica mea, o femeie foarte credincioasă, prin care L-am cunoscut pe Cel ce este acum Mântuitorul meu. M-a învăţat o mulţime de poezii, cântece, versete...m-a învăţat să mă rog şi să trăiesc după voia Lui.

Dar, cu trecerea timpului, dragostea mea pentru cele sfinte s-a stins încet. Am crescut şi am cunoscut oameni noi, care nu-L aveau pe Dumnezeu în inimă şi care m-au îndepărtat tot mai mult de El. Am început să ies cu aceşti tineri prin discoteci, cluburi, party-uri, locuri în care Domnul nu ar fi mers niciodată cu mine. Încetul cu încetul apăreau tot mai multe ispite din toate părţile şi eu le cădeam pradă tot mai uşor şi tot mai des. În sinea mea simţeam că nu sunt fericită, dar încercam să mă mint că noua viaţă mă împlineşte şi că totul e aşa de frumos. Uneori îmi aminteam cântece, versuri din poeziile învăţate, uneori mă mustra conştiinţa, dar încercam repede să trec peste acestea.

În tot acest timp mama mea a încercat să îmi fie prietenă şi, chiar dacă plângea nopţi în şir din cauza stării în care mă aflam, a fost mereu pentru mine o mână întinsă şi a fost mereu gata să mă asculte. Am mai schimbat o dată cercul de prieteni şi, din păcate, erau mai fără Dumnezeu decât cei de dinainte. M-am depărtat şi mai mult, am căzut şi mai jos.

Uneori îi promiteam mamei că voi merge duminica cu ea la biserică dacă mă lasă să merg la câte un concert, la câte o petrecere sau la alte ieşiri de genul acesta. Şi mergeam, dar eram acolo doar fizic, gândul fiindu-mi departe. Până la urmă, mi-a făcut mama cunoştinţă cu fetele prietenei sale din biserică şi am început să merg cu ele la programele tinerilor de luni seara (în biserica de unde vin eu tinerii se întâlnesc în fiecare luni seara pentru închinare şi studiu). Acolo mi-am reîntâlnit un vechi amic, care între timp îşi predase viaţa în mâna Domnului. Apoi, de multe ori mă suna şi mă invita la întâlnirile de tineret. În ziua de Paşti a anului 2005, am acceptat sa merg cu el la biserică. Dumnezeu a lucrat aşa de minunat încât vechii mei prieteni au plecat undeva la ţară, pentru distracţie bineînţeles, iar eu am rămas acasă. Seara, neavând ce să fac în lipsa lor, am decis să merg din nou la Casa Domnului. Am început să cunosc tineri creştini şi să ies cu ei. Ce era nou şi de necrezut pentru mine, a fost faptul că ei ofereau dragostea lor necondiţionat, fără să conteze cine eram şi de unde veneam.

Încă o dată am văzut implicarea Lui Dumnezeu în viaţa mea. Mi-a dat nişte prieteni minunaţi prin care m-am apropiat de El. Am început să gust bucuria rugăciunii, bucuria mântuirii. Mă plecam pe genunchi şi mă rugam ca Domnul să-mi arate tot ceea ce vrea să schimb, iar răspunsul venea instantaneu, fie în conştiinţa mea, fie prin Cuvânt, fie prin sfaturile prietenilor. Aşa de minunat e când simţi cum Domnul îţi vorbeşte şi vezi cum îţi dă putere să treci peste toate ispitele şi cum îţi dă putere să te schimbi şi să fii tot mai mult pe placul Său!

La câteva luni după naşterea mea din nou, am fost alungată de acasă de către tatăl meu care nu e credincios. Am plecat împreună cu mama, iar Domnul şi-a respectat încă o dată promisiunile şi a stat foarte aproape de noi. Am locuit la o soră adventistă, prietenă de familie, cu care ne-am înţeles foarte bine şi în casa căreia am simţit bucuria unui cămin în care domneşte Dumnezeu şi pacea Sa. Nu cred că pot descrie bucuria pe care am simţit-o în acele momente. Eram în sfârşit libere să mergem în Casa Domnului, eram libere să ne închinăm Lui oricând. E minunat să te poţi bucura de părtăşie cu fraţii tăi.

Mama şi-a găsit de lucru la o familie din biserică, aceasta fiind o binecuvântare pentru noi, eu am primit bursa şi astfel ne-am descurcat din toate punctele de vedere. A fost greu, dar în fiecare clipă am primit putere şi mângâiere să trecem peste toate. Nu am fost lăsate niciodată să descurajăm, mereu am fost întărite şi pline de speranţa că într-o zi Domnul îşi va împlini promisiunile faţă de noi şi faţă de familia noastră.

După 8 luni ne-am întors acasă, cu libertatea de a merge să ne închinăm Domnului şi Mântuitorului nostru.

Vreau să-L laud pe Cel ce mi-a făcut aşa de mult bine. Vreau să-I mulţumesc pentru prietenii pe care îi am. Sunt o fiinţă foarte binecuvântată. În mijlocul necazului meu am primit mângâierea şi prietenia Domnului.

Şi cel mai mult Îi mulţumesc pentru darurile pe care le-a pus în mine, pentru chemarea pe care mi-a adresat-o. Îi mulţumesc că mi-a dat ocazia de a-L putea sluji cu toată fiinţa mea. Şi asta este pentru că El mi-a dat putere să spun DA în momentul în care m-a chemat. Îi mulţumesc pentru ziua de 6 noiembrie 2005, zi în care am mărturisit în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi că El este Domnul şi Mântuitorul meu, zi în care am jurat că Îl voi sluji până la sfârşitul vieţii mele.

Îi mulţumesc pentru harul pe care mi l-a dat în verile anilor 2006 şi 2007...acela de a sluji în Ucraina cu un grup tineri din toată ţara. Şi îi mulţumesc pentru felul în care mă schimbă şi mă şlefuieşte zi de zi.

Îi mulţumesc pentru binecuvântările pe care mi le-a dat de când sunt în Cluj, pentru oportunitatea de a-L sluji în Biserica Albini, pentru prietenii minunaţi pe care mi i-a dat aici.

Avem un Dumnezeu atât de măreţ care merită toata dragostea şi toată dedicarea noastră. Slava Lui!

Silvia Rusu

Hudson Taylor -biografie-

”Noi nu trebuie doar să renunţăm la rău ci să şi spunem adevărul. Noi le spunem oamenilor că lumea este mândră; lăsăm ca vieţile noastre să demonstreze asta. Le spunem că adevărata noastră casă este sus în ceruri şi că toate lucrurile de pe pământ sunt trecătoare. Oare asta demonstrează locuinţa noastră? Oh, de am trăi vieţi consistente!” (Hudson Taylor)

"Când voi fi mare vreau să fiu misionar şi să mă duc în China,” a spus un băieţel cu mulţi ani în urmă. Şi exact aşa a făcut. Acest băieţel a fost James Hudson Taylor. El s-a născut pe 1 mai 1832 în Barnsley, Anglia. Tatăl lui, James Taylor, a fost fiu şi nepot de predicator şi a fost şi el predicator. Îl iubea pe Dumnezeu şi Îl slujea cu atâta credincioşie că toată lumea ştia că era creştin. Iar soţia lui, Amelia Hudson Taylor, era la fel de bună şi de credincioasă ca el.

O lecţie importantă pe care Hudson Taylor a învăţat-o de mic de la părinţii săi a fost punctualitatea. Fiecare copil trebuia să fie la masă la ora exactă. De asemenea, la orice altă întâlnire ar fi avut, Dl. Taylor spunea, „Dacă sunt cinci oameni şi sunt făcuţi să aştepte un minut, nu îţi dai seama că de fapt ei pierd cinci minute care nu vor putea fi recuperate niciodată?” În ceea ce priveşte bogăţiile sau avantajele lumeşti, nu prea a avut ce să le dea copiilor săi, dar le-a dat ceva mult mai bun – credinţă în Dumnezeu şi respect adânc pentru Cuvântul Său.

Dl. Taylor era interesat de lucrarea de misionariat în străinătate şi în mod special în China. Copiii lui îi împărtăşeau interesul şi în casa lor era citită şi recitită o cărticică: Peter Parley. Atât Hudson cât şi Amelia, sora lui, declaraseră că aveau de gând ca într-o zi să meargă în acea ţară.

Zilele de şcoală ale lui Hudson au început când avea unsprezece ani. I-a fost de mare ajutor să fie în preajma altor băieţi, deşi aceste zile nu au fost neapărat cele mai fericite. Şi-a pierdut credinţa pe care o avusese când era mai mic şi au trecut câţiva ani până ce el s-a predat complet lui Dumnezeu. Mama şi tatăl său erau împovăraţi de salvarea băiatului lor. Sora lui, Amelia, s-a decis să se roage pentru el de trei ori pe zi şi nu a trecut mult timp până când acele rugăciuni au primit răspuns.

Într-o zi, când nu avea de făcut nimic deosebit, Hudson a văzut un tratat. „La început va fi o povestire şi la sfârşit o predică sau o morală,” şi-a spus el; „voi citi începutul şi voi lăsa sfârşitul pentru alţii.” Dar pe măsură ce citea, convingerea îl acapara tot mai mult şi s-a predat lui Dumnezeu. Prima care a auzit fericita veste a fost Amelia, întrucât mama lui era plecată de acasă. La întoarcerea ei, a salutat-o bucuros, nerăbdător să îi spună despre convertire. „Ştiu, băiatul meu,” a spus ea, „de două săptămâni mă bucur de ce urmează să îmi spui.” „De ce, şi-a încălcat Amelia promisiunea?” a întrebat el. „A spus că nu va mai spune la nimeni.” „Oh, fiul meu”, a fost răspunsul, „Nu mi-a spus nimeni. Dar acum două săptămâni inima mea a fost atât de împovărată încât am hotărât că nu voi înceta să mă rog până nu voi primi asigurarea că momentul salvării tale venise. Şi am simţit asta atât de puternic, că de atunci Îl laud încontinuu pe Dumnezeu.”

În inima lui Hudson era pace şi bucurie, iar în recunoştinţa lui şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu, să slujească oriunde l-ar chema Domnul. „Atunci du-te în China pentru Mine,” a spus Dumnezeu. Chemarea a fost la fel de clară ca şi cum EL i-ar fi vorbit cu voce umană, iar tânărul nu a ezitat.

Unul dintre paşii decisivi în pregătirea pentru misiune a fost să devină asistentul doctorului Hardey. Ştia că dacă va învăţa să se îngrijească de oamenii bolnavi, aceasta îi va oferi ocazia să ajute suflete. În perioada în care făcea această muncă, a întâlnit un misionar german care se întorsese din China. Când omul acesta a văzut culoarea deschisă a părului şi ochii lui Hudson, i-a spus: „Păi tu nu eşti potrivit pentru China. Mie îmi spun „diavolul cu păr roşu”, iar de tine ar fugi îngroziţi! Nu ai putea să îi faci să te asculte.” Poate o astfel de replică i-ar fi descurajat pe unii, însă Hudson a răspuns liniştit: „Şi totuşi Domnul mă cheamă în China, iar El ştie culoarea părului şi a ochilor mei.”

Trecuseră peste trei ani de când Hudson Taylor auzise vocea lui Dumnezeu spunându-i „Du-te în China pentru Mine,” şi era nerăbdător să plece. Fuseseră trei ani de intensă pregătire, timp în care credinţa i-a fost testată şi întărită, iar Dumnezeu a lucrat într-un chip cu totul deosebit în viaţa lui, răspunzând la rugăciuni în moduri neaşteptate. Nu îşi terminase cursul de ajutor medical pe care îl făcea, dar se gândea să renunţe la el şi să plece de îndată ce s-ar fi deschis o uşă. S-a rugat mult pentru călăuzire şi cu cât se ruga mai mult cu atât simţea că era planul lui Dumnezeu să meargă imediat. China părea să îşi deschidă uşile pentru lucrare, iar Societatea de Misiune a decis să îl trimită imediat pe tânărul candidat.

Pe 19 septembrie 1853 şi-a părăsit ţara. Mama şi unul sau doi prieteni s-au urcat cu el pe vas şi înainte ca vasul să pornească s-au rugat în cabină, au cântat şi au citit un Psalm. „Mamă dragă,” a spus el, „nu plânge. Ne despărţim pentru puţin timp şi apoi ne vom reîntâlni. Gândeşte-te la scopul pentru care vă părăsesc! Nu o fac pentru bogăţii sau faimă, ci ca să încerc să le spun chinezilor despre Isus.” Când ei au coborât de pe vas, a scris pe o bucată de hârtie următoarele, „Dragostea lui Dumnezeu care aduce pricepere. J.H.T.” Acest bileţel de adio l-a aruncat mamei lui pe când ea stătea pe ponton.

În aceste momente, în timp ce Hudson se ruga sau cânta, un străin nu şi-ar fi putut da seama că această voce sigură, această atitudine liniştită, aceste expresii vesele erau ale unui tânăr, care, în câteva minute, avea să părăsească părinţii, rudele, prietenii, casa şi patria. N-a avut decât un uşor moment de tulburare, când a încredinţat Tatălui ceresc pe cei pe care îi iubea – o luptă de o clipă, după care totul a fost liniştit.

Puţin timp de la plecarea de la ţărm, a izbucnit o furtună puternică pe mare, apoi vânturi neaşteptate au izbit cu furie corabia, încât de multe ori toţi cei de pe corabie au văzut moartea în faţă. Corabia era mică şi drumul lung. Din 19 septembrie 1853 până la 1 martie anul următor, a avut de trecut prin tot felul de pericole. În timpul călătoriei, Hudson a descoperit printre cei din echipaj câţiva creştini şi, cu îngăduinţa căpitanului, a organizat cu ei adunări regulate. A avut cu ei 60 de adunări, în care se rugau şi meditau.

În timpul călătoriei, printre altele, Hudson Taylor notează următoarele: ’’ Insule după insule, care mai de care mai necunoscute, unele foarte populate, dar fără lumină, fără Isus, fără nădejde de binecuvântare! Inima mea este mişcată din milă pentru ei. Se poate oare ca atâţia creştini, bărbaţi şi femei, să rămână liniştiţi în casele lor confortabile şi să lase aceste suflete de piatră? Se poate ca credinţa să nu aibă mai multă putere ca să-i aducă la jertfire din dragoste pentru Cel care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii?’’

Când Hudson Taylor a zărit pentru prima dată malurile Chinei a simţit că rugăciunile rostite de-a lungul anilor au primit în sfârşit răspuns şi când a văzut un grup de băştinaşi vorbind în limba lor stranie, tânjea să poată să le spună despre mântuirea pe care o oferă Domnul. „Nu pot să descriu ce am simţit când am păşit pe mal,” a scris el. „Inima îmi era plină de bucurie, parcă dădea peste, în timp ce lacrimi de recunoştinţă îmi şiroiau pe obraz.”

Au urmat luni şi ani foarte ocupaţi, plini de bucurii şi dezamăgiri. A făcut multe călătorii cu barca, propovăduind Evanghelia prin satele şi oraşele unde numele lui Isus nu fusese niciodată auzit. Au existat multe greutăţi iar uneori viaţa lui a fost în pericol, dar nu s-a dat bătut. „Domnul va purta de grijă” (Iehova-Ire, Genesa 22:14). Acest verset şi „De acum încolo Domnul ne-a ajutat,” au fost moto-urile preferate ale lui Taylor.

În timpul lucrării lui, Hudson Taylor a cunoscut-o pe domnişoara Maria Dyer, o englezoaică al cărei tată fusese misionar în China. Unchiul ei din Anglia, care era şi tutorele ei, şi-a dat consimţământul ca cei doi să se căsătorească, iar în ianuarie 1858 a fost o nuntă în una dintre misiuni. Împreună şi-au început lucrarea într-un loc umil din Ningpo şi erau foarte fericiţi întrucât le vorbeau oamenilor despre minunatul Isus şi despre dragostea Sa.

A fost bine că Hudson Taylor învăţase încă dinainte să părăsească Anglia, „să mişte un om prin Dumnezeu, doar rugându-se pentru acel om,” deoarece a avut multe ocazii să pună această lecţie în practică. Odată se afla în postura de conducător al spitalului, iar lucrătorii se încredeau în Dumnezeu că le va împlini nevoile. Într-o zi bucătarul i-a spus că orezul era pe terminate – fusese începută ultima pungă. Iar răspunsul lui a fost următorul – „Înseamnă că momentul în care Domnul ne va ajuta este aproape.” Şi într-adevăr, înainte ca orezul să se fi terminat, au primit 250 de dolari din Anglia. Mare era bucuria lucrătorilor, pacienţilor din spital care ascultau cântările şi strigătele de laudă care spuneau aşa, „Unde sunt idolii care pot să facă aşa ceva? Ne-au izbăvit ei vreodată din necaz sau au răspuns rugăciunilor noastre?”

Este uşor să zici: „Doamne, pentru Tine renunţ la tot". Dar uneori, acest mic cuvânt „tot" este peste măsură de cuprinzător. Hudson Taylor a înţeles din plin acest lucru. În timpul lucrării în China, a întâmpinat foarte multe greutăţi, şi-a pierdut patru copii, casa în care locuia temporar a ars, a locuit în condiţii foarte grele, a fost batjocorit, a pierdut prieteni şi a suferit dezamăgiri. Chiar şi aşa, departe de a se plânge că a suferit pentru Dom­nul Isus, misionarul era plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Obosit de atâtea încercări şi greutăţi, în vârstă de 64 ani, Hudson simţea nevoia să se ducă iarăşi în Anglia, pentru ca, împreună cu soţia lui, să petreacă un timp în părtăşie cu credincioşii de acolo. În Anglia, Hudson şi soţia sa au luat parte la adunările credincioşilor, primind şi făcând vizite şi ţinând de departe legătura cu China, unde lucrarea Domnului înainta. Mergând în oraşele şi centrele din Anglia, era întâmpinat de tineri şi bătrâni care doreau să-1 asculte. Peste tot punea înainte gândul predicării Evangheliei la orice făptură.

În toamna lui 1902, Hudson a încredinţat conducerea misiunii lui Haste, unul dintre misionarii din China, cunoscut ca om al rugăciunii. Lucrarea con­tinua. Se semănase cu lacrimi pământul Chinei, se stropise cu sânge, iar roadele nu puteau fi decât spre slava lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că se simţea neputincios de a mai lucra, îl întrista pe Hudson. „Jertfa şi lucrul sînt tot atât de plăcute pentru cauza lui Isus Hristos, dar cel mai greu este să nu poţi face nimic."

A urmat o perioadă de îmbunătăţire a sănătăţii lui Hudson, astfel încât în primăvara anului 1905 a putut debarca din nou în China, după ce a făcut mai întâi a şaptea vizită în Statele Unite. Zilele petrecute la Changsha au fost liniştite. Gândul său se îndrepta tot mai des spre apropiata revedere cu soţia sa (ce murise în 1903) şi cu patru dintre copiii săi.

Într-o seară, Hudson a avut o discuţie cu doctorul Barrie, privitoare la rugăciune. Acesta spunea că sunt unele lucrări prea mărunte ca să fie aduse înaintea lui Dumnezeu. „Nu-i nimic mic şi nimic mare", i-a răspuns Hudson. „Dumnezeu singur este mare şi noi trebuie să ne încredem din plin în El." După masa de seară, Hudson Taylor s-a simţit obosit şi s-a dus să doarmă. „Profitând de răcoarea şi calmul serii — scrie nora lui Hudson — m-am dus singură pe terasă şi mă gândeam la tatăl nostru. Dar cât de puţin mă aşteptam ca într-o jumătate de oră el să fie cu Domnul! Tata era pe pat cu o lampă mică pe un scaun, lângă el. Howard abia ieşise din cameră, când deodată, tata îşi întoarse capul şi scoase un suspin uşor. Îl priveam, crezând că va strănuta; dar el a suspinat din nou, apoi a treia oară, nu şi-a pierdut răsuflarea, dar nici nu m-a privit şi n-a mai părut conştient de nimic. Am alergat pe poartă să îl chem pe Howard, căci era clar că sfârşitul se apropia. M-am dus să îl caut pe doctorul Keller, care era în josul scării. În mai puţin de un minut, a venit la noi, dar numai pentru a vedea pe scumpul nostru tată dându-şi sufletul. Nu era moartea, era intrarea repede şi voioasă în veşnicie."

„Soarele nu apunea niciodată peste China, fără să mă găsească în rugăciune", putea spune Hudson la sfârşitul lun­gilor săi ani de lucrare în această ţară.

Schimbări mari s-au produs şi se produc în China, însă nevoia de mântuire rămâne aceeaşi peste tot. Deseori, în toiul luptei, Hudson Taylor îşi amintea: „Trebuie să ne dăm pe noi înşine pentru viaţa lumii, aşa cum El Şi-a dat trupul pentru hrana celor care erau fără viaţă şi pentru sufletele a căror viaţă nu poate fi întreţinută decât prin aceeaşi pâine a vieţii. O viaţă uşoară şi fără renunţări nu va avea niciodată putere.”

Roxana Stanciu

Hepatita cronică virală B

Hepatita cronică virală B este o boală inflamatoare hepatică determinată de virusul hepatic B(VHB), cu durată de mai mult de şase luni, cu potenţial de progresie spre ciroză sau cu ciroză asociată.

În urma unui studiu epidemiologic s-a constatat că 5% din populaţia globului este infectată cu VHB. România se situează la nivelul ţărilor cu endemie medie.

De cele mai multe ori hepatita virală B nu prezintă simptome. Există situaţii în care s-au semnalat la unii pacienţi dureri în zona ficatului (partea dreapta), stări de oboseală, lipsa poftei de mâncare, uşoară scădere ponderală, icter("gălbenare") şi uneori febră.

Este important să cunoaştem modalităţile de transmitere a infecţiei cu virus hepatic B. Omul se poate infecta cu VHB prin contact cu sângele (transfuzii) sau cu produsele biologice (salivă, lapte matern etc.). O modalitate de transmitere pe care vreau să o subliniez este cea materno-infantilă. Infecţia se realizează intrauterin, prin contact cu sângele şi secreţiile mamei şi după naştere, prin contact intim mamă-copil.

Alte posibilităţi de infectare sunt: intervenţii chirurgicale, manopere stomatologice, injecţii, tatuaje, transplant de organe şi în cadrul familial prin coabitarea cu subiecţi infectaţi. Diagnosticul de hepatită virală B este stabilit de către un medic specialist în urma examenului medical şi a testelor de laborator.

În primele 6 luni există posibilitatea ca hepatita acută să se vindece spontan (rar) sau terapeutic. În acest caz părţile din ficat afectate se regenerează, iar funcţia hepatică revine la normal. Dacă boala nu a fost diagnosticată şi organismul nu a reuşit să elimine virusul, infecţia acută devine cronică.

Ciroza se dezvoltă la 15-20% dintre pacienţii cu hepatită cronică virală B, fiind condiţionată de factori multipli.

Cancerul hepatocelular reprezintă una dintre complicaţiile majore ale infecţiei cu virus B. Riscul de apariţie al acestei boli este de 200 de ori mai mare la pacienţii infectaţi cu virusul B faţă de cei neinfectaţi.

Modalităţile de tratament constau în măsuri profilactice (vaccinare), măsuri terapeutice cu caracter general (restricţia activităţii fizice, alimentaţie echilibrată) şi măsuri terapeutice cu caracter etiologic.

Estera Lucaci

Mărgăritarul tăcerii

Cineva spunea că omului îi trebuie doi ani pentru a învăţa să vorbească, dar o viaţă întreagă pentru a învăţa să tacă. Pentru un copil al lui Dumnezeu, tăcerea trebuie să fie o caracteristică a trăirii. Vorba este una dintre cele mai periculoase arme cu care a fost înzestrat omul, iar Sfânta Scriptură spune „cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit” (Prov. 10:19). Cine vrea să-şi construiască casa pe stâncă, conform Matei cap.7: 21-29, caută chibzuinţa. Când mă refer la a tăcea nu mă refer la a fi mut. Să nu taci când este vorba de Dumnezeu, ci taci când e vorba de tine.

Omul trebuie sa vorbească pentru ca este înzestrat cu aceasta capacitate, dar un lucru despre care nu ne prea place să auzim, este că mai trebuie să şi tăcem din când în când. Dacă privim la autoritatea Scripturii, vedem că momentele tăcerii constituie o apropiere de Dumnezeu, care este gata să ne asculte, precum a ascultat-o pe Ana. De cele mai multe ori, ne este greu să nu scoatem nici un cuvânt, însă limbuţa este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. După multe cuvântări, în perioada celor 33 de ani de pe Pământ, pentru Domnul Isus a venit momentul când a tăcut, iar această tăcere l-a impresionat pe Pilat. Pentru Petru, un cuvânt rostit atunci când nu era cazul, a fost răsplătit cu amărăciune.

Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere unui dialog privat între om şi divinitate. Antonie cel Mare spunea că “ prin trup omul este muritor, dar prin minte şi cuvânt este nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul şi rostind cuvânt de mulţumire lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea”. Prin tăcere, omul contemplează lucrarea intensă a Duhului Sfânt, care îi comunică taine mai presus de cuvânt.

Alergarea în gălăgia vieţii acesteia te încarcă cu un gol neplăcut. Multă agitaţie interioară te debarasează încetul cu încetul de Acela care dăruieşte Pacea, Domnul Isus Cristos. Sunt necesare clipe de repaus, în care omul să privească în el însuşi, să se reculegă, pentru a restabili contactul cu glasul pur şi luminos care provine din lumea de dincolo. Forţa voinţei bune este întreţinută şi alimentată de puterea tăcerii.

Omul care învaţă tăcerea este acela care vrea să intre în contact cu adevăratul său “eu”, şi vrea să îşi recunoască şi să-şi pună în valoare aspiraţiile nobile care, în mod cu totul natural, se află în adâncul fiinţei sale. Tăcând, avem cea mai eficientă oportunitate de a intra în contact cu Creatorul vieţii, cu Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu vrea să ne vorbească, dar noi suntem prea ocupaţi cu ceea ce avem noi de spus. De multe ori suntem “bolborositori ai aceloraşi vorbe”, (Matei 6:7), însă Dumnezeu vrea să auzim vocea Lui. Poate că ploaia vorbelor noastre l-a obligat pe Dumnezeu să-şi deschidă umbrela! Experimentează DUNAMIS (puterea lui Dumnezeu)...tăcând... şi ascultă ceea ce vrea El să îţi vorbească. Fă-ţi timp să taci, pentru a avea oportunitatea de a-L auzi pe Dumnezeu.

“Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:28)

Eliazar Pripon

Ce înseamnă mulţumirea?

Mulţumirea este acţiunea de a mulţumi, de a exprima recunoştinţa. Unul dintre termenii din limba greacă care exprimă mulţumirea este autarkeia (αύταρκεια) (îndestulare, suficienţă) şi apare în 2 Cor. 9:8, Şi Dumnezeu poate să vă umple de orice har, pentru ca, având întotdeauna în toate lucrurile din destul (ceea ce este de ajuns), să prisosiţi în orice faptă bună. Aici ne este sugerat un aspect foarte important, şi anume că Dumnezeu ne oferă suficient pentru ca noi să fim mulţumiţi. Iar în faţa acestei suficienţe noi ar trebui să excelăm în facerea de bine, care este o atitudine a mulţumirii.

Tot acest termen mai exprimă şi acţiunea de a fi mulţumit cu ceea ce ai, de a-ţi cumpăta dorinţele (1 Tim. 6:6). Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Ideea din acest pasaj este aceea de a fi mulţumit cu ceea ce primeşti de la Dumnezeu pentru că în continuare se precizează că noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm nimic din ea, iar ceea ce contează cu adevărat este ceea ce facem pentru Dumnezeu. Aceasta rămâne şi dincolo de limita vieţii pământeşti.

O interpretare greşită a acestui pasaj este aceea de a te automulţumi cu starea spirituală pe care o ai. Automulţumirea spirituală este o extremă care duce la eşec spiritual, pentru că în viaţa spirituală nici unul dintre noi nu am ajuns la desăvârşire, ci în fiecare mai este loc de pocăinţa, de corectare a caracterului, de schimbare a unor atitudini etc. Un exemplu în sensul acesta este fariseul din Pilda vameşului şi a fariseului, care avea o funcţie sociala şi religioasă importantă şi nu concepea ideea de a se compara cu celelalte personaje ale societăţii, având un aer de superioritate chiar şi în rugăciune. Această atitudine până la urmă face ca relaţia cu Dumnezeu să se rupă, pe când o atitudine de pocăinţă leagă relaţia cu Dumnezeu.

Un alt termen care defineşte această chestiune este εύλογέω (eulogeo) care se traduce prin a vorbi de bine, adică a binecuvânta pe Dumnezeu, a slăvi, a aduce mulţumire. Acest sens pune în valoare complexitatea mulţumirii. Ea nu poate fi doar una exterioară, teatrală prin care să exprimăm o falsă mulţumire, ci ea ţine în mod direct de atitudinea noastră în faţa Creatorului, de care datorită omniscienţei care Îl caracterizează, nu putem ascunde nici măcar cele mai ascunse taine ale inimii. O astfel de atitudine găsim şi în religia iudaică în care rugăciunea începea cu cuvintele baruch ata Adonai (binecuvântat fii, Doamne! Luca 1:68). În Vechiul Testament expresia a fi mulţumit care se traduce în ebraică prin ya al indică plăcerea sau voinţa de a întreprinde o anumită acţiune, de obicei o acţiune care a fost cerută de o altă persoană.

Dumnezeu aşteaptă de la noi să fim persoane mulţumite. Dacă privim la minunea vindecării celor 10 leproşi Îl vedem pe Domnul Isus având o deosebită apreciere faţă de leprosul care s-a întors pentru a-I mulţumi binefăcătorului său. Aici Domnul mai scoate în evidenţă un adevăr crud, şi anume că de multe ori cei care poartă numele de copii ai lui Dumnezeu uită să fie recunoscători, iar cei care vin să mulţumească sunt străinii. Cel care a mulţumit nu era evreu, ci samaritean.

De multe ori creştinii ajung să fie nemulţumiţi pentru că au parte în fiecare zi de binecuvântările lui Dumnezeu, nu le mai place dependenţa de EL, şi doresc să realizeze totul după bunul lor plac. În Pilda Fiului Risipitor găsim o astfel de situaţie în care fiul cel tânăr îşi doreşte independenţa, nu pentru că i-ar fi lipsit ceva, ci pentru că trebuia să stea sub autoritatea tatălui său. Acest fapt l-a determinat să risipească totul şi în cele din urmă să ajungă rob la o fermă de porci. Tot aşa este şi în viaţa noastră. Cine nu adună cu Dumnezeu şi nu Îi este recunoscător risipeşte, iar falsa independenţă pe care are impresia că o va câştiga devine o robie cruntă greu de suportat.

În concluzie, mulţumirea este un factor determinant în viaţa credinciosului. De aceea, să ţinem cont de porunca Scripturii care ne îndeamnă: Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în numele Domnului nostru Isus Hristos (Efes 5:20). Dacă vom face aşa, ne este promis în Ps 50:23 Cine aduce mulţumiri ca jertfă… aceluia îi voi arăta mântuirea.

Gabi Roman

Depinde din ce unghi priveşti… - Interviu cu Dani Andreica -

(Andreea): Dani, pentru toţi cei care vor citi aceste gânduri ale tale, spune-ne, te rog cum percepi tu lucrurile care s-au petrecut şi se petrec în viaţa ta, vis-a-vis de faptul că ţi-ai pierdut vederea?

(Dani): Un prieten drag, ( la întrebările mele, prin care îi ceream lămuriri), îmi răspundea mereu: “Depinde din ce unghi priveşti…”

Poate nu ţi se pare ceva relevant, însă am descoperit că aceste cuvinte ascund un adevăr profund.

Să luăm un exemplu: să ne gândim că a căzut din nou zăpada. Unii oameni vor fi foarte fericiţi, mai ales că în această iarnă zăpada nu ne-a prisosit, altora li se va părea că ar fi trebuit să se arate semnele primăverii, iar altă categorie de oameni vor fi de-a dreptul îngrijoraţi, gândindu –se deja la cei care vor alerga la spital cu braţele si picioarele frânte în urma numeroaselor căzături!

Un singur eveniment şi totuşi trei perspective…

Tot aşa se întâmplă şi cu omul transformat de Dumnezeu. Dacă înainte, pentru Pavel, viaţa însemna enorm, când ajunge să-L cunoască pe Hristos, perspectiva i se schimbă: lucrurile care pentru el erau câştiguri, le socoteşte “ca o pierdere”, moartea devenind acum pentru el “un câştig”.

Să-ţi pierzi vederea e o binecuvântare sau un blestem?

Răspunsul este: “depinde din ce unghi priveşti…” Da, e o nenorocire dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu, însă devine un câştig, dacă Domnul se foloseşte de acest fapt!

Dani, tu ai experimentat astfel de stări?

Desigur! Am avut toate simptomele pe care le acuza oamenii depărtaţi de Dumnezeu: viaţă anostă, izolare, nemulţumire, revoltă, întrebări nebune, răspunsuri incomplete sau eronate…

Deşi mergeam la biserică şi în familia mea se vorbea mult despre Domnul, interesul de a-L cunoaşte a apărut numai pe la vârsta de 18 ani.

Cum a fost întoarcerea ta reală la Dumnezeu?

Nu am avut o întâlnire spectaculoasă cu Dumnezeu, dar a fost atât de minunată! Dorinţa nestăvilită de a mă apropia de Dumnezeu s-a trezit în mine brusc: acea dorinţă de a citi despre El, de a afla cât mai mult, de a vorbi cu El.

În aceste lucruri a constat întoarcerea mea!

Dacă acesta a fost unghiul din care priveam până atunci, el desigur s-a schimbat…Şi chiar şi pierderea vederii nu a mai însemnat o nenorocire, un lucru care să mă încurce, ci dimpotrivă un instrument prin care Dumnezeu a atins multe inimi…

Pentru a mă convinge că El nu gândeşte ca omul, mi-a dăruit numeroase experienţe, în urma cărora am rămas întărit în credinţă atât eu, cât şi cei din jur!

În final, o încurajare pentru toţi cei care experimentează asemenea frustrări, trăite de tine însuţi, odată…

Dacă te seceră şi pe tine aceeaşi boală sufletească: nemulţumirea, dacă ţi se pare că peste tine s-au înghesuit toate necazurile din lumea aceasta, te sfătuiesc să priveşti dintr-un alt unghi!…

Interviu realizat de Andreea Popoi

“ Clientul este stăpânul nostru?! ”

În economie, şi mai ales în domeniul vânzărilor, dictonul de mai sus este parcă tot mai accentuat şi observat în practică. Oferta producătorilor e diversificată, concurenţa e tot mai acerbă , reclamele sunt la tot pasul. Un adevărat capitalism, ar zice unii. Alţii cred că e doar imitaţie, speculaţie şi corupţie.

Clientul se simte din ce în ce mai răsfăţat. Are de unde alege. Preţul e tot mai acceptabil. Calitatea e în creştere.

În acest mediu de viaţă, noi, clienţii ne considerăm tot mai puternici şi din ce în ce mai greu de satisfăcut. Această atitudine pe care o avem sâmbăta la centrele comerciale este preluată şi duminica, atunci când venim la biserică. Suntem tot mai mofturoşi, nu ne place cum este organizat programul, scaunele nu sunt confortabile.

Odată ce biserica ni se pare incapabilă să ne întâmpine cu ceea ce credem noi că ne este necesar, suntem gata să ne luăm sacoşele şi să cutreierăm târgul până ce vom găsi un loc apt să ne mulţumească.

Titlul mai corect ar fi “clientul e partenerul nostru”. Iar în relaţia cu Dumnezeu, El e Domnul nostru iar noi suntem consideraţi copiii Lui. Când vom înţelege asta, vom avea o atitudine corectă faţă de biserică (casa Tatălui).

Tudor Bura